În fiecare seară, la ora opt fix, o lumină galbenă se aprindea la fereastra mansardei de peste drum.
Radu nu avea curajul să o abordeze, așa că a început să comunice prin semne discrete. Când ea cânta o piesă veselă, el așeza pe pervaz o cană cu flori de câmp. Când muzica devenea tristă, el aprindea o lumânare parfumată. Devenise ritualul lor secret, o punte invizibilă între două suflete singure în marele oraș.
Într-o zi de toamnă, lumina de la mansardă nu s-a mai aprins. Muzica a tăcut. Radu a așteptat o săptămână, apoi o lună, privind ecranul întunecat al ferestrei. Inima i se strângea de fiecare dată când trecea pe lângă clădirea pustie. Clara dispăruse fără un rămas-bun, lăsând în urmă doar ecoul unei melodii neterminate.
Au trecut trei ani. Radu a primit spre restaurare un manuscris muzical foarte vechi, donat anonim unei biblioteci locale. În timp ce curăța cu grijă marginile unei pagini cu partituri, a încremenit. Între file era presată o floare de nu-mă-uita, iar pe verso scria cu un scris mărunt, tremurat: „Pentru cel care aprindea lumânări când muzica mea plângea. Am plecat să mă vindec, dar nu am uitat.”
Lacrimile i-au încețoșat privirea. A înțeles că dragostea lor mută existase cu adevărat. În acea seară, s-a întors acasă copleșit de nostalgie. S-a apropiat de geam și, din reflex, a privit spre mansardă.
Fereastra de vizavi era larg deschisă. Lumina galbenă strălucea din nou, caldă și primitoare. Dinăuntru, acordurile aceleiași viori au început să răsune, dar de data aceasta melodia nu mai era melancolică, ci plină de speranță. La geam a apărut Clara. L-a privit, a zâmbit cu ochii înlăcrimați și a ridicat o cană plină cu flori de câmp. Radu a zâmbit larg, ștergându-și o lacrimă de fericire. Muzica lor abia începea. ❤️
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu