Gândiți-vă la starea de spirit a persoanei care a decis că filmul ar trebui să aibă 50 de perechi de gemeni.
Fără îndoială, acea persoană este Byrne. La ce se gândea? Presimt că se gândea la voodoo-ul filmului: lucrurile magice care se petrec sub suprafața operei de artă, conferindu-i o aură ce se infiltrează în părțile vizibile. Orice film realizat de actori și tehnicieni care știu că regizorul a angajat 50 de perechi de gemeni va fi un film realizat de oameni care cred că regizorul este un om foarte ciudat. Și asta le va afecta munca. Chiar și momentele obișnuite din „Povești adevărate” par puțin ciudate, ca și cum actorii ar încerca să-l facă pe plac pe ciudatul pentru care lucrează.
Byrne spune că filmul a fost influențat de povești adevărate pe care le-a citit în ziare și a publicat o carte cu unele dintre aceste povești pe care le-a adunat. Acestea variază de la cele banale (cuplul fericit căsătorit care nu și-a vorbit de 15 ani) până la cele cosmice (Codul Universal al Produselor de pe produsele alimentare este semnul prevestitor al venirii Anticristului).
În „Povești adevărate”, Byrne vizitează un oraș mitic din Texas numit Virgil, în care toată lumea este puțin ciudată, iar unii oameni sunt de-a dreptul unici. Încearcă să ți-l imaginezi pe Virgil populat de toți cei care au înnebunit în Lacul Woebegon.
Byrne își narează filmul și este gazda turneului cu Virgil. Este o figură subțire, tăcută și retrasă, cu o voce atât de plată încât trebuie să asculți pauzele ca să-ți dai seama când se termină propozițiile. Conduce o mașină decapotabilă roșie nouă și poartă haine de cowboy de sâmbătă seara. Ne duce la Virgil chiar când se sărbătorește „150 de ani de specialitate”. Nu există o intrigă reală aici, doar uimire. Întâlnim o femeie prea leneșă ca să se dea jos din pat și un bărbat care își caută o soție, dar spune că trebuie să fie pregătită să-i accepte silueta de ursuleț de pluș. O întâlnim pe femeia mincinoasă, care își mărturisește scandaluri șocante despre multe dintre cele mai importante evenimente din ultimii 25 de ani. Ea știe pentru că a fost acolo.
Întâlnim lideri civici și fanfare, vizităm un bătrân care face vrăji și prezice viitorul și întâlnim un predicator care, într-o singură propoziție neîntreruptă, trece de la moartea lui Elvis Presley la faptul că rămânem mereu fără șervețele și hârtie igienică în același timp.
Studioul o ia razna încercând să găsească o modalitate de a vinde acest film. Critică aspru argumentul că are multă muzică de la Talking Heads, trupa rock avangardistă pe care Byrne a fondat-o și o conduce. Conține într-adevăr multă muzică, iar asta va atrage publicul care a făcut din „ Stop Making Sense ”, filmul-concert Talking Heads, un succes.
Dar acesta nu este un musical. Este o încercare îndrăzneață de a picta un peisaj american bizar. Acest film face ceea ce încearcă unii pictori: transformă imagini obișnuite în forme noi, ciudate. Nu există aproape niciun moment în „Povești adevărate” care să nu pară cotidian pentru cineva care a crescut în America Centrală și niciun moment care să nu pară bântuit de secrete, evaziuni, singurătate, depravare sau bucurie ascunsă – uneori toate deodată. Este aproape ca un film science-fiction: toți cei de pe ecran arată atât de normal și se comportă atât de ciudat, încât ar putea fi oameni din păstăi.
De data aceasta, el găsește o nouă perspectivă: peisajele și scenele urbane ale sale sunt ca acele cărți poștale vechi în care totul pare ușor denaturat. Clădirile sale arată ca niște parodii ale unor clădiri. Oamenii din el sunt văzuți pe fundalul peisajelor interioare ale obiectelor pe care le dețin – atât de multe obiecte încât par pe cale să fie îngropate.Și apoi Byrne orchestrează toate acestea în cel mai inexpresiv mod.Dacă intri în căutare de recompense, vei fi dezamăgit.
Acest film nu începe aici și merge acolo, iar cel mai apropiat lucru de o poveste este căutarea unei soții de către burlac timid ( John Goodman ). Se va căsători el cu femeia care nu-și părăsește niciodată patul? Dacă o va face, unde va avea loc ceremonia? Este genul de curtare în care, atunci când o cunoști suficient de bine pe femeie, o întrebi dacă ar vrea să se dea jos din pat. Vedeți cum una duce la alta?
Fotografia este un element important al filmului. Filmul a fost filmat de Ed Lachman , care a devenit un nume de marcă pentru cei interesați de regizori neconvenționali. El a fost cel care l-a urmat pe Werner Herzog pe versanții unui vulcan care era pe cale să erupă pentru a filma „La Soufriere” și a lucrat pentru Wim Wenders , Shirley Clarke, Bernardo Bertolucci , Jean-Luc Godard și Tina Turner .
