O rafală de vânt deschise brusc fereastra de la
balcon. Perdeaua de dantelă flutura violent în noapte. În cadrul ei apăru o
siluetă întunecată. Inima Ilenei se opri în loc, iar sfeșnicul din mâna ei
tremură periculos.
Era Petrică. Bărbatul pe care îl iubise cu
disperare dispăruse acum trei ani. O părăsise fără un cuvânt, lăsând în urmă
doar o inimă frântă și întrebări fără răspuns.
Tensiunea din cameră deveni instantaneu irespirabilă. Rămăseră la doi metri distanță, privindu-se adânc în ochi. Nimeni nu respira. Nimeni nu scotea un sunet.
„De ce ai venit?” șopti Ileana. Vocea ei abia se
auzi, dar tremurul trăda furtuna din sufletul ei.
Petrică făcu un pas în față. Mișcările lui aveau
o atracție magnetică pe care ea încercase ani de zile să o îngroape. „Am venit
să te iau”, a răspuns el. Vocea lui joasă o făcu să tresară. „Știu de ce te
măriți. Și știu că mă urăști. Dar nu te pot lăsa să-ți distrugi viața.”
Ileana simți cum furia și dorul se bat în
pieptul ei. Voia să-l lovească, să-l alunge, dar în același timp voia să se
prăbușească în brațele lui. „Ai plecat, Petrică! M-ai lăsat singură când aveam
mai mare nevoie de tine!” Lacrimile îi ardeau obrajii.
Atunci, Petrică o prinse de încheieturi. Acel
simplu contact de piele pe piele declanșă o avalanșă de dorințe reprimate. El
îi explică adevărul, cuvintele lui ieșind grăbite și dureroase. Părinții ei îl
șantajaseră și îl amenințaseră cu închisoarea dacă nu dispărea. Plecase doar ca
să o protejeze pe ea. Dar acum, secretele murdare ale familiei ieșiseră în
sfârșit la iveală.
Noaptea deveni lungă cât o zi de post. Blocați în acea cameră, cu timpul scurgându-se nemilos spre ora nunții, cei doi au trăit o agonie a sentimentelor. Fiecare privire era o mărturisire. Fiecare atingere timidă, o iertare. Petrică nu a forțat-o. I-a pus pe masă un bilet de tren. Plecarea era la ora șase dimineața.
Suspansul devenise insuportabil pe măsură ce
cerul începea să se lumineze. Ileana se uita când la rochia de mireasă,
simbolul datoriei, când la Petrică. Cu doar zece minute înainte de răsărit, el
se îndreptă spre fereastră. „Alegerea este a ta, Ileana. Eu te aștept la gară.”
El dispăru rapid în umbra dimineții.
Ora șapte dimineața. Mama Ilenei intră zâmbitoare în cameră, purtând o tavă de cafea. Găsi doar o liniște mormântală. Patul era perfect aranjat, neatins.
Pe podea zăcea rochia de mireasă. Era sfâșiată
în bucăți, cu dantela fină complet distrusă. Mama scoase un țiapăt de groază,
scăpând tava pe podea. Tatăl Ilenei intră în fugă în cameră, iar fața lui
deveni palidă ca varul. Întreaga afacere a familiei, clădită pe acel mariaj
forțat, se prăbușea în acea clipă.
Pe noptieră zăcea un plic alb, sigilat. Mama îl
deschise cu mâini tremurânde. Era biletul lăsat în secret de Petrică. Textul
era scurt și tăios: „O iau înapoi. Șantajul vostru de acum trei ani a eșuat. Îi
știu toate secretele. Ileana își alege singură destinul. Nu o căutați.” Tatăl
Ilenei scăpă paharul din mână. Cioburile se împrăștiară pe jos, reflectând
ruina lor.
În aceeași clipă, Ileana alerga nebunește spre gară. Aerul rece de dimineață îi îngheța plămânii, dar nu se oprea. Își aruncă pantofii strâmți cu toc și începu să alerge desculță pe cimentul umed al trotuarelor.
Ceasul gării arăta deja ora 05:59. Trenul începu
să se miște lent pe șine. Mecanicul dădu ultimul semnal sonor de plecare.
Scrâșnetul roților de fier acoperi zgomotul orașului.
Ileana zbură pur și simplu pe peronul trei. Îl
văzu pe Petrică. El stătea agățat de ușa deschisă a ultimului vagon, cu ochii
căutând disperat prin mulțime. O zări în ultima secundă. Întinse brațul lui
puternic spre ea.
Ileana făcu un salt uriaș în gol. Petrică o
prinse în aer și o înfășură strâns în brațe, trăgând-o în siguranță înăuntru.
Ușa se închise cu un zgomot metalic ferm. Trenul prinse viteză, lăsând în urmă
trecutul, șantajul și o rochie distrusă. Erau, în sfârșit, liberi să își scrie
propria poveste.
