Ileana stătea mereu la masa de lângă fereastră, retrasă în spatele volumelor groase de poezie. În acea sâmbătă de octombrie, ploaia măruntă bătea în geam, creând fundalul perfect pentru lectură. Tocmai deschisese o ediție veche din sonetele lui Shakespeare când o umbră se lăsă deasupra mesei ei.
— Scuză-mă, te superi dacă iau scaunul acesta? Toate celelalte mese sunt ocupate, iar afară s-a pornit potopul.
Ileana își ridică privirea. În fața ei stătea un domn înalt, îmbrăcat într-un palton elegant, cu jacheta stropită de ploaie. Era complet ras în cap, iar chelia sa reflecta discret lumina caldă a lămpilor din cafenea. Avea în mână un caiet de schițe și un creion din lemn. Ochii lui, de un căprui cald, păreau să zâmbească înainte ca el să o facă, emanând o bonomie liniștitoare.
— Desigur, ia-l, a răspuns Ileana, strângându-și instinctiv cărțile mai aproape.
Bărbatul a luat scaunul, dar în loc să plece la altă masă, s-a uitat în jur, realizând că localul era într-adevăr arhiplin. A ezitat o secundă, apoi a întrebat timid:
— Te deranjează dacă rămân la masa ta până se mai oprește ploaia? Promit să fiu o prezență complet silențioasă.
Ileana a zâmbit, amuzată de politețea lui elegantă.
— Rămâi, nu e nicio problemă. Oricum eram pierdută printre rânduri.
— Mulțumesc. Sunt Petrică, a spus el, întinzând o mână caldă.
— Ileana.
Pentru câteva minute, promisiunea lui Petrică a fost respectată. El a început să schițeze ceva în caietul lui, cu mișcări rapide și sigure, în timp ce Ileana a încercat să se concentreze din nou pe lectură. Însă curiozitatea a învins-o. Din când în când, își ridica ochii din carte și îl privea. Avea o expresie extrem de concentrată, iar pe degetul mare avea o pată mică de grafit.
— Ești artist? a spart ea gheața, încălcând prima pactul de liniște.
Petrică a ridicat privirea, surprins, apoi a zâmbit larg.
— Arhitect în devenire, designer în timpul liber și visător de profesie. Tu ești scriitoare? Te uitai la volumul ăla ca și cum ai căuta un mesaj secret între linii.
— Doar pasionată de literatură clasică, a spus Ileana, simțind cum obrajii i se aprind ușor. Îmi place să cred că în cărțile vechi găsești răspunsuri pe care oamenii din ziua de azi au uitat cum să le mai caute.
Petrică și-a închis caietul și s-a aplecat puțin în față, sprijinindu-și bărbia în palme.
— Interesant. Și ce răspuns cauți astăzi în Shakespeare?
— Nimic special. Poate doar o dovadă că dragostea romantică nu a fost doar o invenție a scriitorilor din secolele trecute.
Petrică a tăcut o secundă, privind-o intens.
— Și ai găsit-o?
— Încă nu. Astăzi poezia pare doar... cerneală pe hârtie. Lumea s-a schimbat, Petrică. Oamenii nu mai au timp să se privească în ochi, darmite să mai scrie scrisori sau să aștepte luni de zile pentru un răspuns.
— Aici te contrazic, a spus el pe un ton cald, dar hotărât. Romantismul nu a murit, doar s-a ascuns în detalii. În felul în care cineva îți lasă ultima felie de prăjitură, în faptul că cineva îți ține umbrela deși el se udă complet... sau în faptul că doi străini împart o masă într-o cafenea primitoare, vorbind despre nemurire.
Cuvintele lui au lăsat o liniște caldă între ei. Chelnerița a adus două căni de ciocolată caldă cu miros de scorțișoară, deși niciunul nu comandase a doua oară. „Din partea casei pentru cei mai leneși cititori”, le-a șoptit ea cu un zâmbet complice.
Orele au trecut pe nesimțite. Ploaia de afară s-a transformat dintr-o furtună într'o perdea fină de picături, dar nici Ileana, nici Petrică nu au mai privit ceasul. Au vorbit despre piesele de teatru preferate, despre clădirile vechi din oraș pe care Petrică voia să le restaureze și despre copilăria lor. Descoperiseră că amândoi iubeau mirosul de pământ reavăn după ploaie și că ascultau aceleași discuri de vinil vechi.
Când luminile cafenelei au început să se stingă treptat, semnalizând ora închiderii, Ileana a simțit o strângere în piept. Nu voia ca această sâmbătă să se termine.
S-au ridicat și au ieșit împreună în aerul curat și răcoros al serii. Din cauza staturii lui înalte, Petrică părea să o ocrotească natural de răceala nopții. Orașul era plin de reflexii argintii pe asfaltul umed.
— Ei bine... a spus Ileana, strângându-și fularul în jurul gâtului. Aici drumurile noastre se despart. Eu o iau spre stația de metrou.
Petrică s-a oprit și a privit-o de sus, cu blândețe. Părea că vrea să spună ceva, dar ezita. Apoi, a deschis caietul de schițe, a rupt cu grijă ultima pagină și i-a întins-o.
— Pentru tine. Ca să vezi că romantismul nu a dispărut complet din secolul XXI.
Ileana a luat foaia. Pe ea era un portret în cărbune extrem de detaliat. Era chiar ea, privind pe fereastră, cu o cană de cafea aburindă în mână și o șuviță de păr căzându-i pe frunte. În colțul de jos, Petrică scrisese un număr de telefon și un mesaj scurt: „Pentru fata care caută răspunsuri în cărți vechi: ce-ai zice dacă sâmbăta viitoare am scrie propria noastră poveste?”
Ileana a simțit cum inima îi dă dintr-odată lăstari de bucurie. A ridicat privirea spre el, cu ochii strălucind în lumina felinarelor.
— Cred că este cel mai frumos răspuns pe care l-am primit vreodată, a șoptit ea.
— Atunci... ne vedem sâmbătă? a întrebat Petrică, cu speranță în voce.
— Nu, a răspuns Ileana cu un zâmbet ștrengăresc, punând foaia cu grijă în geantă. Sâmbătă e prea departe. Ce-ai zice de o cafea mâine dimineață?
Petrică a râs, un râs curat care a alungat toată răceala serii de octombrie.
— Mâine dimineață este perfect, Ileana.
S-au despărțit sub cerul nopții, dar niciunul nu mai era singur. Într-o lume care se grăbea constant, ei găsiseră exact lucrul care merită oprirea timpului în loc: începutul unei iubiri curate.
