Dacă viața te-ar smulge de lângă mine, aș deveni zidarul propriei mele minți. Cu unelte făurite din amintiri și ghidat de zece dorințe arzătoare, m-aș apuca de lucru în universul meu interior. Te-aș construi din nou, piesă cu piesă, în gândurile mele hai-hui.
În mijlocul acelei singurătăți, aș ridica o statuie cu chipul tău de zână. Ar fi templul meu secret. Zi de zi, m-aș întoarce acolo doar pentru a te privi și a te săruta printre lacrimi, căutând cu disperare o atingere care să îmi aline durerea. În mintea mea, chiar și transformată în piatră de asprimea destinului, tu ai rămâne la fel de vie, o prezență caldă care refuză să dispară.
Adevărata
transformare s-ar petrece însă la adăpostul nopții. Când zgomotul lumii se
stinge, m-aș prăbuși în brațele tale cu toată forța unei iubiri care refuză să
accepte distanța. Te-aș strânge atât de tare, încât timpul s-ar opri în loc.
Până în zori, ai fi din nou soția mea, exact așa cum te știu. Noapte de noapte, aș repeta acest ritual: prin puterea sentimentelor mele, aș topi piatra rece și te-aș aduce înapoi în lumea celor vii, transformându-te în ființa caldă și vibrantă care ești. Pentru că asta face iubirea adevărată. Ea nu acceptă sfârșitul și te va aduce înapoi la mine, în fiecare gând, pentru totdeauna.
Dar
deschid ochii și privesc în jur. Din fericire, toate acestea sunt doar
proiecții ale unui dor ipotetic, o rătăcire a minții mele care refuză să
conceapă o lume fără tine. Te privesc acum, aici, și realizez cât de norocos
sunt. Nu am nevoie de scule de zidar și nici de statui de piatră. Te am în fața
mea, caldă, reală și vie.
Această călătorie prin cel mai întunecat scenariu mi-a amintit doar un singur lucru: nu trebuie să aștept o pierdere ca să te prețuiesc. Te iubesc astăzi, în carne și oase, și aleg să mă bucur de fiecare secundă pe care o petrecem împreună, în lumina caldă a prezentului nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu