Lăsându-mă pe mine un singur trecător,
Mi-aș lua din nou uneltele și din durere mare
Te-aș cioplí, Ileana, din dor și din fior.
Aș căuta o stâncă din muntele, de sus,
Să-ți redau zâmbetul cald și ochii tăi curați,
Și-n fiecare seară, când Soarele-i apus,
Să vin să-ți mângâi pașii de umbre înconjurați.
Cu mâini tremurătoare ți-aș mângâia obrazul,
Iar lacrimile calde ce-mi picură mereu
Ar spăla din piatră recelui necazul,
Să te simt aproape de sufletul meu.
Iar când noaptea adâncă coboară peste lume,
Te-aș strânge-n brațe tare, ca pe un dar ceresc,
Șoptindu-ți la ureche dulcele tău nume,
Ca piatra să învețe cât pot să te iubesc.
Și-n zori, când prima rază pe chipul tău coboară,
Din piatră rece, daltă și vis neîntrerupt,
Să te trezești, Ileana, a mea din nou, ca-ntâia oară,
Să rupem vraja morții și timpul ce ne-a rupt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu