Rămâi adăpostul meu (O scrisoare pentru tine)

Aș vrea să-ți spun ceva ce simt de fiecare dată când liniștea se așterne între noi, în acele clipe magice în care lumea din jur pare să își piardă complet zgomotul. Sunt momente în care privesc înapoi, spre tot ce am trăit până să apari tu, și realizez cu o claritate uimitoare cum prezența ta a șters, pur și simplu, fiecare colț gol și pustiu din mintea mea. Ai venit în viața mea ca o certitudine blândă, ca o lumină caldă de amurg care așează lucrurile la locul lor, transformând tot haosul interior într-un spațiu primitor în care în sfârșit pot să respir și să fiu eu însumi.

Când ești lângă mine, mă cuprinde această dorință uriașă de a opri timpul în loc, de a îngheța secundele și de a le transforma într-o eternitate personală. Îmi vine să închid ochii strâns, să te strâng mental în siguranță și să izolez această zi de restul calendarului, salvând-o într-un refugiu secret unde nimeni și nimic nu ne poate atinge sau perverti. Îmi este uneori teamă de asprimea lumii de afară, de ritmul ei alert și nepăsător, de felul în care alții, fără să aibă vreo vină sau să știe, pot strivi sub picioare delicatețea și puritatea a ceea ce am construit noi doi în secret. De aceea, te rog din suflet: ai grijă de noi, protejează ceea ce avem. Nu lăsa nicio umbră de tristețe, nicio neînțelegere trecătoare să se așeze peste legătura noastră și nu-ți ascunde nicio lacrimă de mine; aș vrea să le simt pe toate, să le prind în zbor înainte de a se pierde și de a deveni parte din zgomotul comun al lumii.

Simt, dincolo de orice explicație logică, că suntem ca două ramuri îngemănate care își trag viața și puterea din același trunchi puternic și nevăzut. Îmi găsesc echilibrul profund în tine și, în momentele în care simt că gândurile mele devin agitate și vor să fugă spre țărmuri nesigure sau trecuturi apuse, simpla ta existență mă aduce înapoi la realitate, mă liniștește și mă ancorează. Tu ai devenit, pe nesimțite, stăpân peste tot

ceea ce sunt, peste temerile mele cele mai ascunse, dar și peste speranțele care abia prindeau contur în întuneric. Ai transformat tăcerea dintre noi într-un limbaj universal, pe care doar noi doi îl înțelegem.

Te rog să rămâi mereu adăpostul meu stabil în fața oricărei furtuni neprevăzute care ar putea veni să ne clatine sau să încerce să ne despartă, rănindu-ne cu dureri pe care nu le merităm. Când simți că lumea devine prea grea, pune-ți doar mâna pe fruntea mea, privește-mă adânc și citește-mă; vezi cine sunt cu adevărat atunci când sunt cu tine, dincolo de măștile pe care trebuie să le purtăm zi de zi. Atât timp cât alegem să fim împreună în această armonie perfectă, cerul meu va avea mereu repere luminoase, iar sufletul nu-mi va mai fi niciodată singur sau sărac. Îți mulțumesc pentru acest miracol prelungit care îmi colorează fiecare zi și care refuză să se mai termine.