Când cerul se prăbușește, rămâne doar iubirea

Sunt mări care nu spun nimic privirii,
Și oameni care trec ca umbre-n vânt,
Dar tu ai fost seismul regăsirii,
Cel mai curat și dureros cuvânt.
Nu te iubesc cu pași mărunți, din fire,
Ci ca pe-o lege scrisă în destin,
O necuprinsă, stranie uimire,
În care prind deopotrivă să mă-nchin.
Aș vrea să-ți strâng în palme tot oftatul,
Să-ți fiu scut în nopțile cu nori,
Sextantul* tău când se prăbușește cerul,
Și adăpost în recii, lungii zori.
Căci dincolo de lumi și de troiene,
O singură lumină-mi dă suflare:
Să-ți port numirea caldă printre gene,
Ileana mea, nemărginită zare.
Rămâi în mine ca o rană sfântă,
Ca un poem ce nu se va sfârși,
Cât timp și stelele din cer cuvântă,
Eu doar pe tine te voi mai iubi.

(*Notă: Sextantul este un vechi instrument astronomic și de navigație, folosit pe mare pentru a măsura unghiurile și a găsi drumul corect în funcție de stele. În versul „Sextantul tău când se prăbușește cerul”, cuvântul este o metaforă a devotamentului: promisiunea de a-i fi ghid, busolă și reper de siguranță atunci când totul în jur devine haotic.)