Adăpost în timp de ploaie

În lumea asta plină de zgomot și de pași,
Tu ești singurul loc în care pot să rămân,
Lumina ce-mi rămâne când ochii mi-i deschizi,
Și liniștea ce vine pe pieptul tău bătrân.

Nu te iubesc în cuvinte mari, strigate-n vânt,
Te iubesc în tăceri, în cafeaua de dimineață,
În felul în care mă ții strâns pe pământ,
Când totul în jur pare doar o prefață.

Ești adăpostul meu din nopțile cu ploi,
Un zâmbet cald când lumea devine prea grea,
Nu există „eu” și „tu”, existăm doar „noi”,
Scriind o poveste ce nu se va termina.

Și de s-ar stinge stele și s-ar opri un ceas,
Iar timpul ar vrea totul din jur să ne ia,
Din tot ce am trăit și din tot ce a rămas,
Aș alege, din nou, doar îmbrățișarea ta.