De vei putea păstra o minte trează

 

 De vei putea păstra o minte trează

când toți pretinșii “mari” și-o pierd pe-a lor,

când cei din preajma ta nu încetează

să te acuze ca nepăsător;

De vei păstra încrederea în tine

când toți se îndoiesc de vorba ta,

de vei putea să-i ierți, căci știi prea bine,

aceste îndoieli se pot uita;

De nu vei căuta în mari înfrângeri

să pari mai bun ca să-ți câștigi o slavă;

și nu-ți vei da nici aerul că sângeri,

nici vei grăi cu-nțelepciune gravă;

De-i aștepta și așteptând întruna

tu nici o clipă n-ai să obosești;

mințit de-ai fi să nu slujești minciuna,

urât de-ai fi, pe nimeni să urăști,

De poți visa, dar nu faci pe sihastrul,

de poți gândi, dar nu-ți faci scop din gând,

de poți privi izbânda și dezastrul

drept doi vrășmași pe-aceeași treaptă stând;

De poți privi în țăndări spulberată

Lucrarea pentru care te-ai jertfit

și te cobori s-o-nalți mai minunată,

chiar când unealta-n mâini ți s-a tocit;

De poți să uiți de tot câștigul tău

ce-ajută pe-alții ca un falnic far

și-ades pierzându-l, să-l începi din nou

și nimănui să nu te plângi măcar...

De poți să-nduri când verbul ca un soare

rostit de tine-i măsluit de răi

ce-și fac din el o stea înșelătoare,

s-atragă pe creduli pe strâmbe căi;

De poți să fii prietenul mulțimii

și totuși demn, să nu o lingușești,

să stai cu magi pe treptele-nălțimii,

dar fără ca pe-ai tăi să-i părăsești;

….

Când clipei scumpe strigi să stea din zbor,

să guști plăceri care gloatei nu sunt date,

atunci, în lung și-n lat cât vântul bate

pământ și Cer pe veci ai dobândit,

te porți ca ”Cel Desăvârșit”,

Ascuns fiind în Cel ce totul poate!