Să aprind în sobă lemne,
Ce-s uscate de la vreme,
Numai bune să trosnească.
Focul viu încinge soba,
Dă căldură-n toată casa,
Antrenează energia,
Care mă eliberează.
De acele lucruri care,
Îmi păreau utile odată
Și credeam că sunt departe,
Într-un colț uitat din lume.
Dar trăind în pribegie,
Tot cerând să mi se arate,
Ce-mi lipsea cândva din viață,
Mai mult mă îndepărtam.
De a mea ființă care,
Îmi striga și zi și noapte,
Că-i întreagă și că are,
Tot ce cred că îmi lipsește.
Mers-am fără să cer voie
Sau măcar o îndrumare,
Să găsesc niște motive,
Să-mi aducă fericire.
Cu un pas în fața vieții,
M-am făcut mai curioasă
Și-am crezut că totul vine,
Numai din exterior.
Dar cum poate soba asta,
Să împrăștie căldură,
Doar prin simpla teracotă,
Dacă nu e foc în ea?
Acum ani și ani de zile,
Când trăiam în inocență,
Făceam parte din scânteie
Și eram cea mai bogată.
Căutând, apoi, prin lume
Și văzând doar în afară,
M-am pierdut de-a mea scânteie,
Care declanșează focul.
Însă după atâtea drumuri și atâta căutare,
Ce m-au risipit în zare fără niciun rezultat,
M-am întors la sursa vieții, ce-mi oferă explicații
Și cu mare ușurință, regăsesc scânteia mea.
Nu plecase niciodată, numai eu o ignorasem,
Ținând cont de ce e-n lume și de ce ne înconjoară
Și crezând că toate acestea, efemere situații,
Vin ca să ne împlinească, când de fapt suntem întregi.
Arde focul viu în sobă
Și mă simt atât de bine,
Acum sufletul surâde,
Căci mi-am amintit de Sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa un comentariu