Constat cu stupoare

Eu constat cu stupoare și cu groază că de fapt evoluția este de fapt o involuție, din toate punctele de vedere. Mentalități agățate de niște principii inventate ajung să aibă puterea de a decide asupra unui corp pentru care doar eu răspund. De aceea e al meu și orice formă de spirit trăiește în el, tot al meu e și decizia trebuie să-mi aparțină, atât timp cât răspund pentru acțiunile și reacțiile lui. Câte persoane, din cei care iau astfel de decizii și implementează astfel de legi, sunt femei? Aș fi foarte curioasă să aflu cum se simte un bărbat pe care, prin lege, statul îl obligă să se castreze, în cazul în care are contact cu o femeie care ajunge să avorteze. Sau dacă femeia rămâne gravidă și este obligată să facă acel copil, fără să și-l dorească, bărbatul respectiv să își asume tot obligatoriu, adică fără să se fofileze de responsabilitate, cum se întâmplă frecvent, creșterea și educarea copilului, indiferent de ce face mama. Pentru că, odată obligată, ea nu poate simți tot acel cumul de sentimente reale și nemaipomenite, așa cum simte o femeie care și-a dorit un copil. A gândi doar într-o singură direcție, cu ochii într-o singură groapă, culmea, aceeași dintotdeauna, promovând niște idei răstălmăcite și învechite, prin constrângerea libertăților de decizie, a dreptului unui om asupra propriului corp, duc …nicăieri. Nu vorbim de feminism aici. E vorba că se încalcă niște drepturi fundamentale, cum ar fi cel la integritate fizică și psihică de exemplu. Aspectele sunt multiple și duc într-o direcție discriminatorie și macabră, chiar dacă pretextul este unul nobil. Pentru formarea unui embrion este nevoie de două celule, în ce privește specia umană. Dacă tot au în cap nu știu ce rahaturi de a ne transforma în ce vor ei, măcar să avem consecințe de suportat și traume de ambele părți, dacă ne considerăm evoluați și ne batem cu pumnul în piept că raționamentul nostru este la cote maxime. Nu sunt de acord cu nimic din ce un om consideră că nu dorește să fie, să facă sau nu-și dorește să aibă.